roxy_scumpik
Junior
Data inscrierii: 15/Iul/2007
Mesaje: 5
Localitate: Bacau
|
 Trimis: 26/05/2008 18:53 Titlul subiectului: Cronicile mortilor(Semnul lunii) |
 |
|
Hello! New fic (voi: ohh joy... ). Debutantul capitol(mai precis prologul) este mai lung...sper sa aveti rabdare sa cititi...sper sa va placa...
Prolog
Uneori, noi oamenii, ne traim intreaga viata alimentandu-ne cu iluzii si fantezii, gandindu-ne mereu cum ar fi stat lucrurile daca am fi ales alt drum, dorind intotdeauna mai mult, judecand pe altii fara a privi mai intai inauntrul nostru. Si astfel timpul trece pe langa noi si ne lasa in urma impreuna cu omenirea noastra fantastica, iar cand in sfarsit deschidem ochii ne dam seama ca totul e pe sfarsite. Ca o gluma proasta, timpul ne face apoi sa intram iarasi in acel taram populat de propriile temeri si fantasme. De data aceasta pe vecie.
Aveti grija!
Cand utopiile devin realitate lumea noastra de vis poate deveni un cosmar. Aveti grija ce va doriti si prin ce metode sunteti dispusi sa va atingeti scopurile pentru ca mulțimea aceasta ascunde numeroase secrete. Secrete demonice. Poate vorbele mele va par fara noima. Va scriu toate acestea cu ochii tristi si plini de lacrimi. As vrea sa am mai mult timp. Oh, ce bine ar fi sa pot destainui totul. Sa dau in vileag complotul satanic ce mi-a zguduit societatea in ultimii ani.
Insa stiu ca nu ma pot ascunde intre acesti patru pereti la nesfarsit. Odata si odata tot va necesită sa-mi infrunt demonii si atunci nu cred ca ma voi mai intoarce in viata.
Toata povestea mea si a Elisei am scris-o pe o bucata de pergament furat din biroul tatei. Mai bine spus i-am dictat-o lui Louise care a avut binevointa sa ma asculte si sa scrie zeci, poate chiar sute de randuri fara a deschide gura macar o data. Oh Louise…dragul meu Louise. Singurul care a stiu sa-mi fie alaturi si de altfel singurul care nu s-a indoit nici o clipa de luciditatea si sanatatea mea mintala. Imi aduc aminte cum i-ai aruncat paharul cu vin direct in fata contelui Beaufair cand acesta a indraznit sa spuna ca familia mea practica ritualuri intunecate si astfel obtine renumele si faima care de fapt ni se cuvin. Cat de mult ai mai ras cand i-ai vazut fata cu ochii iesiti din oribite de furie. Ce ras diavolesc. Sincer, dragul meu, nu cred ca esti in toate mintile. Probabil ca in ochii lumnii ne potrivim perfect.
Ce rau imi pare insa ca munca ta ar putea fi in zadar. Daca Elisa a pus mana pe pergament asa cum sustine este posibil sa nu mai fie decat cenusa acum. Elisa…oare ce demon mi-a furat sora? Altfel nu-mi pot explica cum de ochii tai sclipesc acum atat de malefic. Of…Elisa, oare tu vei reusi sa ramai in viata? Cel mai probabil ca da. Cu toate ca toti spun ca tu ai adus nenorocirea asupra familiei noastre, nu te urasc si nici nu te invinovatesc.
Din contra.
Te iubesc pentru naivitatea si in acelasi timp pentru eficacitatea ta. Te iubesc pentru tot cea ce ai insemnat si vei inseamna pentru mine vreodata si pentru ca, poate candva, vei redeveni tu si vei pune capat acestei nebunii.
Crede-ma scumpa mea sora, de multe ori mi-am dorit sa te pot uri. Mereu mai buna ca mine. Mereu mai presus in ochii lumii decat voi fi eu vreodata. In zadar insa pentru ca nu am reusit. Si intr-un fel ma bucur.
Insa nu este timp pentru gelozii adolescentine.
M-am resemnat.
Voi muri.
Nimeni nu poate sa impiedice asta.
Inchei aceasta scrisoare cu fiori de groaza trecandu-ma pe sira spinarii. Celui care va gasi aceasta scrisoare ii urez tot norocul din lume.
Va avea nevoie.
Nu stiu cine ai putea fi. Poate chiar cineva din aceasta pensiune, poate cineva din afara. Cine stie? Poate chiar un simplu trecator. Cert este ca adresez aceasta scrisoare catre necunoscut.
Oricine ai fi, te rog, ai binevointa sa duci aceast “mesaj de adio” familiei mele (iti voi scrie adresa pe un biletel, locatia acestuia iti va fi indicata la sfarsitul scrisorii)
Iarta-ma ca iti fac sarcina atat de grea, insa gandeste-te. De asta depinde o intreaga familie.
I-a aminte te rog, ca lasand aceasta scrisoare la voia intamplarii risc sa ajunga pe mainile cui nu trebuie. Cu toate astea nu am de ales. Viata implica riscuri si trebuie luata ca atare. Asta am tot invatat in ultimele luni.
As mai avea o ultima rugaminte dragul meu strain (nu stiu de ce, dar am o vaga presimtire ca vei fi barbat). Daca te vei decide sa ma ajuti si vei ajunge pana la familia mea spune-le te rog ca imi pare rau ca nu am fost mai puternica oricat as fi incercat si roaga-i te rog sa nu ma uite. Si cel mai important “Kaleen”. Spune-le asta. Nu te teme, vor intelege.
As vrea sa-ti spun mai multe, dar trebuie sa inchei urgent. Ma tem ca nu mai este timp. Sper ca ne vei ajuta. Iti mai spun doar atat:
Ai grija!
Nimic nu e ceea ce pare!
Juliette Steller,
21 Mai 1123 (Podul Landers)
********
O puteam vedea exemplar de unde stateam. Era intinsa pe jos cu ochii holbati de groaza. Nu era lovita. In jurul ei nu era nici o picatura de sange. Rusinat am murmurat o injuratura numai pentru mine.
Cum ai ajuns asa?
Probabil, in mod prostesc, aveam impresia ca, atata timp cat nu ma apropii, nu isi va da seama ca sunt acolo. Cu toate astea as putea jura ca este constienta de prezenta mea. La fel de constienta cum eram eu de propria-mi lasitate.
Am decis ca va trebui sa ma misc mai incet. M-am asezat langa fiinta aceea plapanda si mi-am sprijinit capul pe genunchi contempland in tacere.
Parul cret si saten ii era rasfirat pe umeri, acoperindu-I pielea alba a gatului. Ochii ei mari se intoarsera catre mine si ma privira pret de o secunda.
-Kaleen…
Ce nume blestemat!
I-am atins buzele cu degetele mele lungi. Nu era trebuință sa mai spuna nimic. Intelegeam totul.
Am ramas toata noaptea cu ea, acolo pe straduta aceea launtrica, fiind extrem de atent si permanent constient de tot ce se intampla in jur.
Odata cu venirea diminetii rasuflarea ei devenise din ce in ce mai greoaie. Trupul i se zvarcolea chinuit de spasme violente, insa ochii ii ramasesera la fel de limpezi si intelepti.
Trupul era pe moarte, insa mintea ii era de netulburat.
Intinse mana catre ceva numai de ea stiut si zambi. Cu toate ca tremura violent continua sa tina bratul ridicat catre cer, iar cu efort, probabil cu mult efort, se ridica in fund.
-Ii vad!
-Pe cine? Pe cine vezi?
-Ii vad! Ii vad! Ii vad!
Izbucni intr-un ras isteric, in timp ce cateva lacrimi i se inodasera in barbie, prelingandui-se pana la pieptul pe jumatate dezgolit. Plangea si radea in acelasi timp.
-Ma cheama…ce sa fac? Spune-MI!
Nu puteam sa scot nici un sunet. Incercam. Credeti-ma incercam.
Buzele mele nu se miscau.
Cine sau ce o chema catre ei? Numa ea poate raspune. Problema este urmatoarea…ea nu mai putea raspunde.
Am apucat-o de umeri in incercarea de a o culca la loc, insa a inceput sa ma loveasca cu pumnii si sa se zbata atat de tare incat am renuntat. Nu tăria era cea care imi lipsea ci vointa. Nu suportam sa o vad suferind. Si acum intr-un fel, parca era fericita.
Continua sa priveasca in gol, sa rada, sa planga si sa gesticuleze frenetic. A mai tinut-o asa cateva minute, timp in care am privit-o fara a scoate nici cel mai mic sunet si fara a schita vreun gest.
Deodata privirea ei o intalni pe a mea. Ochii ei verzi radiau parca de fericire. Ne-am privit asa, pana cand, in final trasari viguros si zise:
-Adio…
Cazu fara suflare la pamant, corpul izbindui-se de pietrele rasfirate pretutindeni.
Moarte.
Sfarsit.
Dar oare moartea inseamna sfarsit?
Mi-am cufundat fata in palme si am izbucnit intr-un plans amarnic. Atunci a fost prima si sigura data cand mi-am dat frau sentimentelor in acest fel.
Si ei care spuneau ca fiintele ca noi nu sunt in stare sa simta, daramite sa planga.
I-am luat trupul neinsufletit in brate si am continuat scena de durere. Nu voiam si nici nu puteam sa ma opresc. Totul se intamplase prea repede. Abia daca avusesem timp sa reactionez.
Lacrimile mi-au curs pe chipu ei, ca intr-un final sa se scurga pe piept. Ce facuse aceasta fiinta ca sa-si merite soarta? Va spun eu ce.
Tot ceea ce a facut a fost sa isi acopere sora cand aceasta nu merita. Nu a vrut decat sa-si protejeze familia si sa o scape de ceea ce e probabil inevitabil.
O victima a imprejurarilor.
M-am ridicat in picoare renuntand la contactul inca calda a trupului ei.
Ii aparuse semnul deasupra sanului drept.
Probabil din cauza lacrimilor mele.
Nu voi intra in detalii, insa despre acest aspect. Cel putin nu acum.
Trebuia sa ma departez. Se luminase de ziua si in curand oamenii aveau sa colinde din nou strazile. Nu puteam risca sa fiu vazut. Ma uram pentru ca o lasam acolo, dar nu aveam de ales. Am aruncat o ultima privire.
Semnul incepea sa-I dispara in timp ce lacrimile I se evaporau de pe piele. Piele ce nu o voi mai atinge niciodata…
Am inceput sa merg, grabind pasul cu fiecare secunda care trecea. Am incetinit abia dupa ce am vazut iesirea catre strada principala. M-am asezat pe marginea unei fantani, simtindu-mi corpul greoi si mi-am indreptat privirea catre cer sfortandu-ma sa zambesc.
-Adio…Juliette! |
|
